Ana’s Lab

what have we found?!? the same old fears…”  ultima oara cand ne-am vazut mi-a spus: “traiesc o viata care parca nu-i a mea; simt ca de la un punct incoace cineva a luat fraiele si eu sunt doar purtata de decizii si circumstante. Nu asta mi-as fi inchipuit si, bineinteles nu asta mi-as fi dorit. “Cineva-ul” maret din fantasmagoriile mele de adolescenta a ramas prafuit de timp si de intamplare. Pentru ca cuvantul asta poate sa descrie cel mai bine tot ce am si ce fac acum. Ultimele decizii pe care le-am luat au fost sub un soi de presiuni (de diferite forme). Si… daca ma gandesc bine, oare nu-i asta decat un alt mod de a defini compromisul? Oamenii care ma inconjoara, activitatile de zi cu zi, locul unde lucrez.. sunt total straine mie. Si ar trebui sa ma multumesc cu ce am, ca pana la urma am tot ce-mi trebuie.”

Mi-e teama insa ca asta e tot ce ofera viata – in permanenta trebuie sa arati recunostinta pentru ceea ce ai fiindca se poate mereu mai rau. Si pana la urma acum inteleg “adultii”, acum cred ca le inteleg resemnarea. Este cea mai inteleapta solutie. Treptat fiecare isi sufoca adolescentul ce a fost pentru a continua. Pentru ca el, adolescentul, este manifestarea completa si evidenta a antisocialului, a inadaptatului (oricat de mult ar semana cu un cliseu) si atata vreme cat mai poate avea sentimente de opozitie este nefast pentru incadrarea pe un fagas normal, matur, dominat de compromis.  Mahnirile si refuzurile adolescentine se transforma treptat in amintiri nostalgice, care sunt de fapt reminiscentele unei perioade in care aveam ceva de spus. Un adevarat adult nu se mai poate gandi la idealuri, vise, negari. Si chiar daca exista zvacniri de dorinta, de cele mai multe ori nu le poate impartasi cu nimeni. Si singur e luat drept nebun. Aici urmeaza partea in care sentimentul de supravietuire isi face simtita prezenta si ghideaza totul spre o buna adaptare in societate, la nevoile celorlalti, la orice mai putin propria persoana.

Si astfel ajung la o definitie  cel putin cinica a fericirii si anume ca fericirea e “atunci cand nu esti nefericit”. Pentru ca ce-ti poate ramane cand n-ai motive sa te plangi?!? fericirea, evident. Nu mai conteaza acum ca acesta “multumire”, ca sa-i zic asa, poate fi sau este, de cele mai multe ori o scaldare in mediocritate. Ideea de baza e ca nu sunt prea multe alternative; de fapt, eu acum gasesc cam trei. Prima este resemnarea de care tot vorbeam , cea in care esti multumit si recunoscator pentru ce ai, ca orice om itelept si matur; a doua este sa te afunzi intr-o deziluzie continua pe masura ce descoperi “farmecul” vietii; iar a treia este insusi refuzul de a descoperi “farmecul” mai sus mentionat. Aceasta alternativa pastreaza vie si prezenta pozitia antisociala a adolescentului si exclude din start orice posibilitate de adaptare. Privit din afara se numeste “ratare”. Unghiul din care privesc eu, insa imi sugereaza o cantitate considerabila de nebunie si curajul de rigoare rezultat din aceasta. Mi-e teama insa ca pentru mine acesta ultima varianta a iesit din discutie…

Din categoria “hai sa fim melancolici si neintelesi”