Ana’s Lab

ce vreme de cacat! raportez dintr-un capat sudic al romaniei, oras uitat de lume, mic si amarat cu pretentii burgheze. de cand ma stiu i-am cunoscut cam toate strazile, nu are nimic aparte si nici nu-i lipseste nimic(pentru un trai normal, monoton). e dispus cumva de-o parte si de alta a unei sosele principale… cu mici derivari de la forma clasica de sat. locuitorii nu sunt foarte departe de notiunea de sat; oameni muncitori, cu radacinile bine infipte in pamantul pe alocuri mlastinos, mandri nevoie mare de ograda lor si totodata de a fi cei mai tari printre cei slabi. care de mai care isi plimba caruta cu cei mai frumosi(sau strainezi/multi) cai(…putere) pe ulita principala, la sosea, inainte si inapoi… fara rost, fara alta satisfactie decat aceea de a-si etala avutul in ochii invidiosi ai consatenilor. media de varsta e cam de 45-50… astia mai mititei o taie rapid dupa liceu si nu-i mai vezi. oricum, in fuga disperata de anonimat, pustanii o ard fie cu punk-u’ si isi trag freze care de mai care, fie cu emoiala. orice numa sa para ca au ceva de spus. mai e si categoria cealalta care n-are nimic de spus. cocalarimea. aia nu sunt nici specifici orasului, si nici nu merita luati in calcul. cre ca au venit cu ciuma, sau au adus ciuma. tre sa ma mai gandesc la asta. (chiar ca ar merge…hhhmm..moartea rosie atunci…moartea roz feat bacilul sclipiciosus acum). de cealalta parte sunt mosuleii/babutele. adunati palcuri palcuri pe banci sau in locuri considerate puncte de interes. au si un parc dedicat lor(eu nu stiu sa mai fie pe undeva asa ceva…poate gresesc): pjb (parcul javrelor batrane); intre timp parcul si-a schimbat specificul dar nu si numele. cre ca o parte din pustime nici nu mai stie de la ce vine…da’ toti il stiu de pjb. aici, in microcosmosul delimitat in cea mai mare parte de dunare si in rest de drumul ce duce spre Oras, nu ai alta scapare decat fuga. departe si fara sa te uiti inapoi. cine ramane e condamnat pe viata sa ramana in urbea care se invarte. sau in care te invarti in cerc. e un fel de purgatoriu dement din care nu poti sa scapi nici spre iad si raiul e prea sus la stanga pe harta. si exact ca intr-o condamnare sadica, lipsita complet de chinuri si torturi fizice dar claustrofobica pe ici pe colo, trenul sau nu duce nicaieri. undeva pe la mijlocul drumului spre Oras se rupe un pod…calea ferata. si dintr-un colt isi rade in barba ironia.

ai dracu doctori, ei cu spagile lor grase, cu masinile lor smechere si cu aerele de atotcunoscatori. niste escroci si niste profitori, asta e domne! nu se uita la tine daca nu le umpli buzunaru’, fir-ar ai dracu! si nici atunci nu le ajunge..tot ar mai vrea.

am si io o istorioara mica despre pacienti nevinovati si sacrificati in numele lacomiei fara seaman a doctorilor. sau a unora dintre ei. acum cateva seri o prietena de-a mea, in tura la spitalul judetean din oras. o suna o cunostinta(un tip la vreo 27 de ani)…se simtea sotia rau si avea nevoie sa mearga la un doctor. ce avea sotia: nascuse prin cezariana cu cateva zile in urma si (sub impulsul de nestavilit al hormonilor) si-o trasese cu sotul, desi ii se spusese ca 6 saptamani(!) nu are voie. rezultatul era o hemoragie puternica care se pare ca ii speriase. toate bune si frumoase, cei doi ajung la spital, doctorita de garda o vede pe individa si se oripileaza..si la ce vedea, ca se pare ca tipa se cam transformase in niagara, si la auzul cauzei. cica ii venea sa o bata si ea, mititica(avea 19 ani) nu intelegea de ce e atat de grav. ideea e ca a fost nevoie sa o opereze de urgenta(nu stiu ce dracu se facuse franjuri pe acolo) si doctorita a sunat unu’ din medicii anestezisti si s-a dus sa il de acasa ia cu masina personala. pentru ca, nu-i asa, ce le pasa lor?!? nici nu se uita la tine daca nu le dai bani. partea nostima e ca astia nu aveau niciun ban la ei cand au venit si din ce au zis nici a doua zi dupa operatie nu dadusera niciun ban nimanui. pacienta a scapat, desi existau mari sanse sa moara, si a doua zi se vaita de mama focului ca ea nu mai vrea sa stea in spital, ca fuge daca o mai tin “aia” acolo. pai tuta dracu, puteai sa mori daca nu te tineau “aia”. si de fapt indivizi de genu’ asta chiar nu merita sa te implici pentru ei, adica in nestiinta lor nu dau doi bani ca oamenii din jur se mobilizeaza pentru curu’ lor ignorant. adica ideea e ca don’soara era stresata de statu’ in spital si de injectii..ca cica ea nu sta sa o mai intepe nimeni. da’ cand a “intepat-o” fara noima sotul n-a fost problema. poate ar fi preferat statu in cosciug. de, nu poti sa te caci in gustu’ omului…

pan’ la urma nu exista doar medici temebeli si disperati dupa bani asa cum nu exista doar pacienti intregi la cap care stiu ce vor. nu m-as fi apucat sa zic nimic, da’ prea se straduiesc oamenii sa scoata in evidenta ce specie josnica sunt doctorii… nu zic ca nu’s…unii, da’ nu consider ca sunt nemernici pentru ca sunt doctori…sunt asa pentru ca sunt oameni. nu inteleg de ce s-a creat o parere general valabila ca in anumite profesii tre sa fii ceva mai perfect ca dumnezeu. e adevarat, responsabilitatea unui doctor e enorma in anumite situatii, dar cum este omeneste posibil sa nu greseasca niciodata? da, consecintele sunt mai mult decat serioase, dar gandind la rece cum in orice alta meserie nu ai cum sa nu gresesti macar o data… bineinteles, nu pot sa pretind unui pacient care a suferit din cauza greselii unui doctor sa gandeasca asa, cel putin nu imediat dupa. dar pot sa ma gandesc cat de cat obiectiv, mai ales dupa ce in ultima vreme am lucrat mai mult sau mai putin in domeniu. nu apar pe nimeni in special, la fel de bine cum nu acuz pe nimeni; si este adevarat ca si eu am avut parte de destule experiente neplacute cu doctori…dar cel putin la fel de multe experiente neplacute am avut si cu vanzatoare, profesori, soferi si de ce nu…gunoieri. concluzia ar putea fi ca fiecare prost se simte rege peste meseria lui…si asta nu datorita meseriei ci din cauza specificului sau…de prost.

o discutie  despre liceu si alte baliverne mi-a adus in minte un episod cumva ciudat, cumva absolut cretin din perioada. ieseam atunci cu diversi amici/amice, pierdeam timpul prin locuri cat mai izolate si linistite dat fiind ca fenomenul de maneleala tocmai imbobocea. unul din locurile alea era un parc…de fapt erau ultimele banci, ceva mai uitate de lume. la un moment dat a inceput sa apara pe acolo un tip cam de vreo 16 ani, intotdeauna singur si cu un rucsac in spate; statea ceva vreme si apoi pleca, nu parea dornic de vorba si nici deranjat de postura in care se afla. de la un punct incolo am inceput sa ma gandesc ca nu are unde sa se duca si ca dupa ce plecam noi se intoarce si doarme acolo. cred ca l-am si surprins odata stand culcat pe rucsac, aproape adormit. s-a ridicat oarecum jenat si a plecat, unde…habar n-am… cum probabil nu avea nici el. intr-un fel sau altul devenise parte din decor, oricat de meschin ar suna. asta pana in ziua in care prin liceu a inceput sa circule un zvon sinistru… un baiat de vreo 16 ani a fost gasit spanzurat de un leagan… initial am crezut ca e vreo gluma macabra. suna a gluma tembela si proasta, a gluma pe care pana la urma i-a facut-o viata unui pusti de 16 ani. m-a bantuit multa vreme treaba asta, mi-a populat gandurile deja alterate de fantasmele pseudoemoiste…pentru ca fiecare dintre noi e un picut emoist mai devreme sau mai tarziu… am incercat sa vorbesc despre asta…sa scriu..si totu’ suna banal, a titlu de ziar ieftin sau de stire de la ora 5. si acum, uitandu-ma mai sus pe ce am scris imi dau seama ca… nu e…nu e ce incercam sa scriu de fapt, undeva se banalizeaza totu’, undeva ajunge sa sune fortat si pierde din ecou. singurul ecou il regasesc daca ma uit peste umar in parcul pe care multa vreme dupa aceea l-am ocolit, in parcul in care leaganele scartaiau lugubru noaptea…cand nu adia vantul si nu se dadea nimeni in ele. a fost pentru prima data cand un leagan a putut sa capete conotatii infricosatoare. asta e problema cu coana cu coasa… n-are pic de finete, de diplomatie, nu se integreaza in peisaj intr-un mod firesc, ba dimpotriva,uneori imbraca totul in culori vulgare… un circ nedorit in cel mai nepotrivit decor… un copil spanzurat de leagan, o fetita se arunca in gol de pe ruinele unui teatru neterminat, o tanara se sugruma cu propria esarfa… orasul meu ar tot spune povesti din astea. mai bine nu.